Sunt dimineți în care copilul refuză să intre la grădiniță și se agață disperat de mâna părintelui. Sunt seri în care plânge pentru că a căzut înghețata pe jos. Sunt momente în care se sperie de un câine pe stradă. Frustrarea apare când nu reușește să își încheie nasturii, iar dezamăgirea îl copleșește când o promisiune nu este onorată. Uneori chiar bucuria devine atât de intensă, încât se transformă în lacrimi. Emoțiile copiilor pot fi intense și greu de gestionat la vârste mici.
Toate acestea sunt emoții mari și fac parte din normalitatea dezvoltării unui copil mic. Aproape orice părinte a trecut prin astfel de momente și s-a întrebat dacă a greșit cu ceva. De cele mai multe ori, răspunsul este același. Nu a greșit cu nimic.
Gestionarea emoțiilor copiilor este o parte importantă a dezvoltării emoționale, iar felul în care adulții răspund acestor emoții îi poate ajuta pe cei mici să învețe, în timp, să își dezvolte capacitatea de autoreglare.
Ce sunt, de fapt, ”emoțiile mari” ale copiilor?
Emoțiile mari ale copiilor sunt reacții emoționale intense, pe care cei mici nu au încă instrumentele necesare pentru a le înțelege și regla singuri. Bucuria, tristețea, frica, furia, frustrarea sau dezamăgirea pot apărea brusc și pot părea copleșitoare pentru un copil. Aceste emoții ale copiilor sunt firești și fac parte din dezvoltarea emoțională, iar prin sprijinul și răspunsul adecvat al adulților, copiii învață treptat să le recunoască, să le exprime și să le gestioneze.
Cum funcționează creierul unui copil mic
Pentru a înțelege de ce un copil reacționează atât de puternic la situații care nouă ne par neînsemnate, merită să privim modul în care funcționează creierul lui.
Creierul unui copil mic seamănă cu o casă aflată în construcție. Camera emoțiilor este deja terminată și funcționează la capacitate maximă. Acolo apar tristețea, frica, frustrarea, bucuria, toate cu o intensitate care, uneori, o depășește pe cea a adulților. Camera de control, cea care îi spune copilului să se oprească, să respire, să gândească înainte de a acționa, abia se ridică. Această zonă, numită cortex prefrontal, se maturizează complet abia în jurul vârstei de douăzeci și cinci de ani.
Un copil de patru sau cinci ani simte la fel de intens ca un adult, dar îi lipsesc instrumentele pentru a se calma singur. Prezența unui adult care să îi împrumute, pentru câteva minute, propria capacitate de reglare devine esențială. Specialiștii numesc acest proces co-reglare. Părintele calm devine, pentru o vreme, cortexul prefrontal al copilului. În timp, copilul învață să facă singur ceea ce a făcut părintele pentru el.
Mitul ”emoțiilor rele”
Mulți părinți au crescut cu ideea că anumite emoții sunt acceptabile și altele nu. Bucuria intră în prima categorie. Furia, plânsul, frica sunt așezate în cealaltă.
Realitatea psihologică arată însă altceva. Emoțiile copiilor nu sunt bune sau rele în sine. Fiecare emoție are un rol în dezvoltarea copilului. Frica funcționează ca un sistem de alarmă. Furia semnalează că ceva important pentru el a fost încălcat. Tristețea îl ajută să proceseze pierderile. Dezamăgirea îl învață că dorințele lui nu pot fi întotdeauna împlinite imediat.
Atunci când îi transmitem unui copil că anumite emoții sunt rele, el înțelege că o parte din el este inacceptabilă, că trebuie să se ascundă sau să se prefacă. În timp, acest mecanism poate duce la reprimarea emoțiilor și la dificultăți în recunoașterea propriilor stări interioare.
Validarea ca instrument de bază
Când copilul plânge, se sperie sau refuză să coopereze, prima reacție a multor părinți este aceea de a încerca să oprească emoția. Apar replici precum ”Nu mai plânge”, ”Nu e nimic de speriat” sau ”E doar o jucărie”. Mesajul care ajunge la copil este însă altul. El aude că ceea ce simte nu contează.
Validarea reprezintă procesul prin care recunoaștem ceea ce simte copilul înainte de a încerca să schimbăm ceva. În cazul emoțiilor copiilor, validarea îi transmite că ceea ce simte este important și că poate vorbi despre starea lui fără să fie judecat. Dacă plânge pentru că a căzut înghețata, părintele poate spune ”Văd că te-a întristat tare. Erai bucuros când o aveai”. Dacă îi e frică de câinele de pe stradă, ”Văd că te-ai speriat. Te-a luat pe nepregătite”. Dacă refuză să intre la grădiniță, ”Înțeleg că ți-e greu acum. Te-ai speriat puțin că plec”.
Acest tip de răspuns confirmă copilului un lucru esențial. Că este văzut. Că este auzit. Că emoțiile lui contează.
De ce calmul părintelui contează atât de mult
Sistemele nervoase ale oamenilor se sincronizează între ele atunci când se află în apropiere. Acest fenomen este deosebit de puternic în relația dintre părinte și copil. Prezența și conexiunea cu părintele îi transmit copilului că este văzut, auzit și iubit, oferindu-i siguranța de care are nevoie pentru a-și exprima emoțiile.
Atunci când părintele este calm, copilul preia treptat acest calm. Atunci când părintele țipă, sistemul nervos al copilului percepe pericol și criza se amplifică. Cel mai eficient lucru pe care îl poate face un părinte este să își regleze mai întâi propria emoție.
Ce poate face părintele pentru sine
Respirația conștientă este primul instrument. Trei respirații lente, cu expirația mai lungă decât inspirația, sunt suficiente pentru a schimba starea fiziologică.
Mâna pusă pe piept activează o reacție de calmare. Atingerea reduce ritmul cardiac și transmite sistemului nervos un semnal de siguranță.
Reformularea gândurilor ajută foarte mult. În momentul de criză, mintea poate produce interpretări precum ”Copilul meu face asta ca să mă enerveze”. O alternativă mai utilă sună altfel. ”Copilul meu simte ceva prea mare pentru el și nu știe cum să îmi spună”.
Înțelegerea propriilor reacții și a nevoilor emoționale ale copilului este una dintre componentele importante ale educației parentale. Atunci când părintele învață să răspundă cu calm și empatie în momentele dificile, îl poate ajuta și pe copil să își dezvolte treptat capacitatea de reglare emoțională. Aceste strategii de reglare a emoțiilor copiilor nu au rolul de a elimina emoția, ci de a-l ajuta pe copil să o înțeleagă și să o gestioneze treptat.
Cum putem ajuta copiii să își gestioneze emoțiile?
Coborârea la nivelul fizic al copilului transmite siguranță. Părintele care se așază la înălțimea ochilor copilului comunică prin postura sa că este disponibil și prezent.
Tonul scăzut al vocii are o influență directă asupra stării copilului. Chiar dacă acesta țipă, părintele care vorbește încet creează o oază de liniște. Treptat, copilul își aliniază starea la tonul părintelui.
Oferirea unei alegeri simple îl ajută pe copil să iasă din starea de neputință. ”Vrei să mergem ținându-ne de mână sau te iau în brațe?” îi redă sentimentul că poate decide ceva.
Îmbrățișarea, atunci când copilul o acceptă, sprijină eliberarea de oxitocină, hormonul atașamentului, și ajută la reducerea cortizolului, hormonul stresului. Pentru emoțiile mai liniștite, precum tristețea, prezența tăcută a părintelui este uneori suficientă.
Părintele ”suficient de bun”
Donald Winnicott, unul dintre cei mai importanți cercetători ai dezvoltării copilului din secolul trecut, a introdus o expresie care a adus alinare multor părinți. Părintele ”suficient de bun”.
Această idee susține că, pentru sănătatea emoțională a copilului, părintele are nevoie să fie prezent, să încerce, să greșească uneori, să repare greșelile și să continue să încerce. Greșelile fac parte din orice relație autentică. Ceea ce contează este ceea ce vine după ele.
Atunci când părintele recunoaște că a țipat și își cere scuze, atunci când admite că nu știe cum să procedeze și caută soluții împreună cu copilul, oferă lecții mai valoroase decât orice perfecțiune simulată.
Cum învață copiii să își gestioneze emoțiile?
Copiii nu se nasc cu abilitatea de a-și regla singuri emoțiile. Gestionarea emoțiilor se învață treptat, prin relația cu adulții, prin repetarea unor strategii de calmare și prin experiențe în care copilul se simte în siguranță. Cu sprijinul unui adult, copilul învață să recunoască ceea ce simte, să pună în cuvinte emoțiile și, în timp, să găsească modalități potrivite de a le gestiona.
Data viitoare când copilul tău trece printr-o emoție mare, oprește-te o secundă, respiră adânc și amintește-ți că nu te afli în fața unei probleme de rezolvat. Te afli în fața unei oportunități de conectare. Un moment în care poți deveni un adult calm, prezent și înțelegător, care îi spune simplu ”Sunt aici. Te văd. Trecem prin asta împreună”.
Întrebări frecvente despre emoțiile copiilor
De ce au copiii emoții atât de intense?
Copiii au emoții intense deoarece capacitatea lor de autoreglare emoțională este încă în dezvoltare. Frica, furia, tristețea, frustrarea sau bucuria pot fi resimțite foarte puternic, iar cei mici nu au întotdeauna instrumentele necesare pentru a se calma singuri. Sprijinul unui adult îi ajută să își înțeleagă și să își gestioneze treptat emoțiile.
Cum pot ajuta copilul să își gestioneze emoțiile?
Pentru a ajuta copilul să își gestioneze emoțiile, este important să rămâi calm, să îi validezi sentimentele și să îl ajuți să pună în cuvinte ceea ce simte. Oferă-i timp să se liniștească și, atunci când este pregătit, discutați despre ce s-a întâmplat. Prin aceste experiențe repetate, copilul își dezvoltă treptat capacitatea de autoreglare.
Cum liniștesc un copil care are o criză emoțională?
Pentru a liniști un copil care are o criză emoțională, rămâi calm, apropie-te de el și vorbește-i pe un ton liniștit. Evită reproșurile și explicațiile lungi în timpul crizei. Poți valida emoția printr-o formulare simplă, precum ”Văd că ești foarte supărat”. După ce copilul se calmează, puteți discuta despre ceea ce s-a întâmplat.
De ce au copiii emoții puternice când încep sau revin la grădiniță?
Începerea sau revenirea la grădiniță poate aduce emoții puternice, precum frică, tristețe, anxietate sau frustrare. Copilul se poate simți copleșit de schimbarea rutinei, de separarea de părinți sau de un mediu diferit. Răbdarea, predictibilitatea și sprijinul oferit de adulți îl pot ajuta să treacă mai ușor prin această perioadă. Află mai multe în articolul dedicat despre adaptarea și reîntoarcerea la grădiniță.
Cum învață copiii să își regleze emoțiile?
Copiii învață să își regleze emoțiile prin co-reglare, experiențe repetate și sprijinul adulților. Părinții îi pot ajuta să recunoască emoțiile, să le numească, să le exprime și să folosească strategii de calmare. În timp, copilul interiorizează aceste strategii și începe să își gestioneze singur emoțiile.
Este bine să îi spun copilului să nu mai plângă?
Nu este recomandat să îi transmiți copilului că nu ar trebui să plângă. Plânsul este o modalitate firească de exprimare a emoțiilor, iar replici precum ”Nu mai plânge” sau ”Nu ai de ce să fii trist” pot invalida ceea ce simte copilul. Este mai util să îi recunoști emoția și să îi oferi sprijin, păstrând în același timp limitele necesare.
Cum pot valida emoțiile copilului fără să îi încurajez comportamentul nepotrivit?
Poți valida emoția copilului fără să aprobi comportamentul nepotrivit, separând ceea ce simte de ceea ce face. De exemplu, poți spune: ”Înțeleg că ești foarte furios, dar nu este în regulă să lovești”. Astfel, copilul învață că orice emoție poate fi exprimată, însă anumite comportamente au limite.
Bibliografie
Busuito, A., Quigley, K. M., Moore, G. A., Voegtline, K. M., & DiPietro, J. A. (2019). In sync: Physiological correlates of behavioral synchrony in infants and mothers. Developmental Psychology, 55(5), 1034–1045. https://doi.org/10.1037/dev0000689
Center on the Developing Child at Harvard University. (n.d.). Serve and return. Harvard University. https://developingchild.harvard.edu/serve-and-return/
Feldman, R., Singer, M., & Zagoory, O. (2010). Touch attenuates infants’ physiological reactivity to stress. Developmental Science, 13(2), 271–278.
Grewen, K. M., Girdler, S. S., Amico, J., & Light, K. C. (2005). Effects of partner support on resting oxytocin, cortisol, norepinephrine, and blood pressure before and after warm partner contact. Psychosomatic Medicine, 67(4), 531–538. https://doi.org/10.1097/01.psy.0000170341.88395.47
National Scientific Council on the Developing Child. (2004). Young children develop in an environment of relationships (Working Paper No. 1). Center on the Developing Child at Harvard University. https://developingchild.harvard.edu/resources/working-paper/wp1/
Spinrad, T. L., Morris, A. S., & Luthar, S. S. (2020). Introduction to the special issue: Socialization of emotion and self-regulation: Understanding processes and application. Developmental Psychology, 56(3), 385–389. https://doi.org/10.1037/dev0000904
Weir, K. (2023, 21 aprilie). How to help kids understand and manage their emotions. American Psychological Association. https://www.apa.org/topics/parenting/emotion-regulation
Winnicott, D. W. (1953). Transitional objects and transitional phenomena: A study of the first not-me possession. The International Journal of Psycho-Analysis, 34, 89–97.
Winnicott, D. W. (1960). The theory of the parent-infant relationship. The International Journal of Psycho-Analysis, 41, 585–595.
Despre autorul articolului, Gabriela Dumitriu
Psiholog clinician, psihoterapeut integrativ, formator și lector universitar, cu două decenii de experiență în lucrul cu copii, adolescenți și familii. Este președinte al Asociației de Terapii Expresiv-Creative și Psihologie Clinică ARTEPSY și formator și supervizor în cadrul Institutului de Psihoterapie, Consiliere Psihologică și Supervizare Clinică – IPCS.